dependenţi

cu propria inimă
într-o realitate
obosită
etichetată

căutăm armonia
şi bucuria
în nimicul zilnic
în noi

trupul ei de lumină
alb decorează
cu gânduri alese

crenguţele sufletului
în care amintirile
despre locuri

şi oameni dragi
sunt mai vii
că oricând.

Îmi potolesc inima

vorbesc cu tine aşa cum aş vorbi
cu mine însămi despre satul
fără prihană

liniştea scobită adânc
în tăcerea pietrelor
mă ţine aici
cu speranţe
îmi luminează
amintirile

e sfârşitul lui august
şi toamna

bate la uşă cu fructe coapte
şi miere cu arome
de mentă
şi cimbrişor

să aprindem
o lumânare îţi zic
pentru sufletele
celor ce odihnesc

în cimitirul
din mijlocul satului.

această clipă

 cu aburul unei cafele

 neîndulcite în nări

 se naşte fiorul

 o lumină odihnitoare

 în mijlocul

 infernului  zilnic

 prin odăile sufletului

 aşteptând acelaşi

 mâine

 ochii mei

 două păsări

 lunecând printre gene

 ciugulesc

 din palma  destinului

prin lentilele vremii valea Bârsăului

picioarele desculțe
străbat cărarea ce duce
înspre valea
din fundul grădinii

bucurându-ne sufletele
de spiritul culorilor vii
cu fiecare pas
prin lentilele timpului

pline de ghidușii
ecoul vremurilor
cu balsam de neuitare
afânează smerenia

în cântecul păsărilor
ne ridicam pe vârfuri
privirile albastre

iar cântecul lor
făcea casă bună
cu cerul

și Dumnezeu
era lumina noastră
de veghe.

un leac pentru linişte

într-o lume nebună
pe buze cu dumnezeul
cuvintelor
aştept

momentul prielnic
încercând să definesc
lucruri şi locuri
cunoscute

din amintire număr
urmele paşilor celor ştiuţi
adăpostiţi sub pleoapele
lutului

de undeva din cer
în ritmul bătăilor inimii
picură în gând un cântec
sau o povaţă

împrospătând în memorie
mângâierea vorbelor
mamei

să nu renunţi
niciodată
la vise

să nu .