niciodată îndeajuns

curajul nostru
atât de pământesc
de a fi
aşa cum ne ştim

nişte îngeri
plini de emoţie ascultând
un şirag de nelinişti
murmurul sufletului

cu o dragoste nemăsurată
fată de toţi
şi de toate
prin capcanele vieţii

îngenunchind
trecem prin polenul zilelor
zi după zi
până la capăt.

în sens mai larg

cu obrajii împurpuraţi
nu ai avea de ce /să intri în alertă
nici să te sperii
nu ai avea de ce

atâta timp
cât lumea trudită
cu o avalanşă de gânduri
amuţite mărgăritare

dezmierdând cuvinte
mai scrie poezie
şi duce avântul slovei
mai departe

zelos arc
spre
zenit.

nu-mi amintesc

nu ştiu
dacă acum oamenii
care-mi fac cu mâna
în timp ce
eu încerc să-mi echilibrez

existenţa printre clipe
şi frământări
adunate în templul
inimii
mă cunosc

fără să am vreo idee
despre ce va urma
cu faţa
luminată
de căldura lor

m-am aşezat în genunchi
şi nu-mi amintesc exact
de era vreo vecernie
sfântă
în care îngerul

cuvânta
despre întoarcerea
fiilor
satului.

din ghereta portarului

prin fereastra timpului
privesc adevărul
oricât ar vrea trupul
să stea încovoiat
nu îl las

îl ţin drept
cu umerii
traşi în spate
şi pieptul nainte

din ghereta portarului
ascult ticăitul
existenţei

bucurându-mi privirile
cu verdele crud
al copacilor
ce-şi tremură frunzele
la fiecare adiere

de vânt.

trecere în revistă

exersând nesomnul
noapte de noapte
mă las furată
de misterele cerului

surprinzătoare luna
aprinsă se ridică
înflorind
stelele

fără să ne pierdem
pe marginea clipei
suntem protagonişti
şi spectatori
ai propriilor vieţi

încrustate în inimă
tăcerile noastre
rămân
cascada de vise

între cer
şi pământ.