pe eşafodul zilei

(jurnal pandemic)

îmi tremură genunchii
cuvintele toate
s-au risipit
între pleoapele
toamnei

când se vă înteţi frigul
şi zăpada o să acopere
totul
asemeni
unui covor
moale de lână

aparţinătorii
vor venii să identifice
morţii
aliniaţi
în containerele

înşiruite

pe stadion.

anotimp îngenunchiat

năpădită de gânduri
strângându-mi buzele
îmi potrivesc masca
pe nas

respir ritmic
puţin decepţionată


adun în cufărul inimii
fiecare clipă
fiecare întâmplare

în haosul lucrurilor
pe cerul zilei se înghesuie
tot mai multe
elicoptere
de la Smurd
răscolindu-mi fiinţa

nu ştiu ce va urma
dar ştiu

cândva
o să-mi amintesc

despre asta.

cu ochii încercănaţi

într-o lume
care pare-se
c-a pierdut orice control
şi nu mai ţine cont

de niciun fel de restricţii

am învăţat lucruri
despre moarte
şi viaţă
despre iubire

şi despre respect
în ritmul meu
discret
fără a stârnii valuri

fără tam – tam

cu ochii încercănaţi îl rog
pe bunul Dumnezeu
să-şi reverse mireasma
blândeţii peste noi

aşa imperfecţi

cum suntem.

totu-i decor

am deschis larg
ferestrele inimii
să intre aerul pur
din respiraţia
lui Dumnezeu

un curcubeu
după ploaie
cu un soare
mai sticlos
şi rece

prin care se vede
proiecţia
anotimpului

peste lumea
cu mască
fără mască
umbra îndoielii
ne-a încătuşat

minţile.

în pas uniform

numărând
ecourile gândurilor

cu răsuflarea tăiată
înaintez
prin vânt
prin ploaie

prin tăcerea lucrurilor

păşesc încet

paşii răsună lin
primprejurul
tufelor
de lavandă

de dincolo de grădină

se aude clar
foşnetul

lanului
de porumb.

zile şi nopţi

de la o vreme
cu braţele încrucişate
peste gânduri
în lumina umedă

a soarelui privesc
frunzele ruginii
purtate
de vânt

e toamnă şi plouă

vine un moment
în viaţa fiecăruia
când
cu o tresărire
a inimii
constată

cu emoţie în gesturi
şi în glas
că a păşit
în propria
toamnă

pe care
o strânge puternic
la piept
şi

şi-o doreşte
cât mai rodnică

cât mai lungă.

distanţare regulamentară

în timp ce clinchetul
clopoţelului anunţă
începerea unui
nou an şcolar

sub fricile pandemiei
cu care ne-am obişnuit
simt nevoia
să conversez

am inventat
instrucţiuni
şi coduri
de folosire

a spaţiului
a obiectelor
a materialelor
puse la îndemână

privesc copiii
care
cu ochişorii strălucind
plini de încredere

păşesc cu dreptul
în această
poveste.

grăbită

într-un timp deformat
mestecând din dinţi
parcurg anotimpurile
vieţii grăbită

toc roşii
pentru bulion
pregătesc provizii
pentru iarnă

ziua de odihnă
mă va găsi
în liniştea muntelui
împreună cu ai mei

limpezindu-ne inimile
printre pâlcuri de brazi
şi stânci
aşezate parcă

într-un anume fel
de mâna lui dumnezeu
vom avea răgaz
să despicăm

firul

în patru.

brodând cuvinte

brodând cuvinte
pline de speranţă
cu acelaşi crez
în izbândă
alung

toate gândurile chinuite
despre coronavirus
sub un cer luminos
pe drumuri
care duc

dinspre grădină
spre casă
trăgându-mi sufletul
mă plimb

în aer liber

de una singură
păstrând distanţarea socială
între mine
şi


lume.

starea de alertă

alungind timpul
sirenele ambulanţelor
ţipă

încercăm să facem faţă
cât putem de bine
tuturor provocărilor

în mijlocul pandemiei

frecvent
bătăile inimii
devin mai
puternice

iar când vreunul
dintre cunoscuţi
lipseşte
pentru mai mut

de trei zile
din on-line

intrăm
în stare
de
alertă.