cu o avalanşă de lacrimi
stropesc stratul
de ceapă proaspăt
plantat
şoaptele grădinii
şuşotesc
clipind din ochi
primăvara e aici
în inima noastră
sugrumată
de pandemii
depresii
războaie
într-o lume
în care nu mai ţine
nimeni seamă
de reguli
pentru linişte
pentru pace
să dăruim
iubire
celor din jur.
în timp ce ziua
îşi pierde semnalul
durerea
ustură
pe deal vremea
se arată capricioasă
văd mame
şi văd familii
despărţite
de zgomotul bombelor
cu tristeţea lumii
adunată pe chip
copiii născuţi
în adăposturi
şi buncăre
îşi înalţă curajoşi
ochii spre cer
viitorul
lumii
abia acuma
începe.
(jurnal pandemic)
sub acest cer
aerul cu miros
proaspăt
se ridică sfios
din pământ
mugurii câmpului
dospesc
sub glie în liniştea
ademenitoare
înspre poalele dealului
într-un bob
de fericire
inima păşeşte
pe vârfuri
urmărind o spirală
de aer
număr
din priviri
clipa
în care
vor înmiresma
aerul
triluri
de păsări.
cântărind prudent
tot ceea ce moştenim
trudim şi ce lăsăm
în urmă
ajung la concluzia
că în viaţă
nu trebuie
să ne grăbim
niciodată
şi mai cred
că ar fi bine
să aduc un omagiu
vieţii şi păcii lăuntrice
adevărul este că
îmi iubesc semenii
dar poate e timpul
să mă iubesc
şi pe mine
puţin mai mult.
cu o mână de ceaţă
aşternută peste
ridurile dimineţii
se dezmorţeşte lumea
puterea vieţii adună
în mănunchiuri razele
soarelui
şi forfota începe
precum un cântec
pe care inima – l
murmură
în gând
binecuvântând
faptul
că nu suntem
singuri.
într-o lume care se pare
că şi-a pierdut esenţa
cu frigul înfăşurat
în jurul oaselor
inima neliniştită
percepe zbuciumul
care a cuprins
omenirea
foşnetul nebun
al vântului şi zăpada
care scârţâie
sub tălpi
mă fac să sper
într-o purificare
nădăjduind
într-o aliniere
miraculoasă
a astrelor
îmi doresc
o viaţă normală
fără maladii
fără câmpuri de război
îmi doresc
să fim
puţin
mai buni.
afară-i un ger
cum
demult
n-a mai fost
ninge cu calm
temperatura
în casă scade
subit
cresc preţurile
la toate produsele
şi facturile
la utilităţi cresc
considerabil
ce bine că nu am
demolat soba de teracotă
din camera mare
poate cine ştie
vreodată
s-ar putea
să-mi fie de folos
acum o curăţ de praf
o lustruiesc
şi mă mândresc cu ea
ca obiect
de decor
ninge cu calm
şi-am învăţat că atunci
când eşti
pe un drum troienit
e important
să fii atent
şi la
picioare
am văzut asta prin
lentilele
propriilor ochi
e puţin mai dificil
să trăieşti
sub povara
zăpezilor.
poate aşa cum
n-am mai
făcut-o
vreodată
definim licărul
de lumină
şi amprenta
lăsată de urmele
paşilor
pe aripa
timpului
surâsul
tău
ferm
în culorile
inimii
îşi revarsă
căldura
peste
toate
poticnelile
vieţii.
zilnic un nou început
cu tot felul
de provocări
ne aşteaptă în prag
afară ninge frumos
cu linişte se aşterne
covor de zăpezi
obsesiv
inimii mele
îi vine să cânte
aprinzând licuricii
din suflet
îmi aduce aproape
gânduri dragi
despre părinţi
despre copilărie
despre până unde
am ajuns
şi cât.
( jurnal pandemic)
cu fruntea încreţită
împovărată de atâtea
încercări şi restricţii
pe câmpul nins al vieţii
percep lumea în care
trăim ca fiind
o lume condamnată
la disperare
când nu-ţi mai e
gândul la munca ta
la o carte bună
la agoniseala ta
o lume în care
cu timpul
însingurarea
şi aşteptarea
merg ţinându-se
de mână.
fără a înţelege prea bine
ce este cu această
gaură neagră
în capcana căreia
se pare că a fost
prinsă omenirea
adevărul
rostogolit
în ascunzişuri
de cuvinte
modelând ecoul
din dangătul clopotelor
într-un timp
fără timp
o lume
veştejită
murmură
colindul
plâns.
în mirajul steluţelor
argintate
bruma se întinde
peste curţi
peste grădini
peste ogoare
aripa vântului
în adierea anotimpului
plimbă aerul pur
un soare mic
îşi trimite razele
pe spinarea încovoiată
a dimineţii
fără a face
prea mult zgomot
frigul
umblă în picioarele
goale / în trecerea
anotimpului
ca nişte
clinchete de argint
cuvintele
îşi dau bineţe.
vântul
fără suflu
rătăcit
în pletele mele
adânceşte tristeţile
şi amărăciunea
acestei toamne
patria mea
şi-a îmbrăcat
în giulgiul morţii
timpul
în jur e o spaimă
cumplită
care într-o zi
o să
treacă
între buzele mele
cuvintele
tremurânde
îşi caută echilibrul
mi-ai cerut să scriu
un poem
despre ţară
şi uite
ce a ieşit.
înfiorând
aerul răcoros
al toamnei
orele
minutele
trec greu
imobilizată la pat
datorită unei
fracturi
de gambă
mă uit pe fereastră
în stradă
zgomotul utilajelor
drumarilor
care pavează
şanţurile
şi aripile îngerilor
purtate de vânt
îmi cotrobăie
prin
inimă.
într-o lume plină
de lacrimi
cu speranţă
infinită
întind mâinile
şi-mi aşez pe frunte
coroniţa împletită
din florile toamnei
cât cuprind
cu ochii
îmbrăţişez
priveliştea arămie
purtând pe buze
sâmburele
de adevăr
şi orele nesfârşite
cu miresme
într-un asfinţit
de toamnă.
de-ar alerga fericirea
printre stropii de ploaie
pe câmpul ruginiu
al toamnei
parfumul ei
ne-ar stâmpăra visele
alungând temerile
legate de pandemia
pe care o ducem
în spinare
de mai bine
de-un an
de-ar alerga fericirea
printre stropii
de ploaie
melancolică
înfăşurată
în bătăile inimii
aş aştepta-o
în grădină
ascultând
foşnetul
copacilor
goi.
Printre picurii de rouă
(jurnal pandemic)
dimineaţa
în grădină
îmi port paşii agale
printre copacii
ce-şi leapădă
frunzele
la picioarele
noastre
boabele de rouă
şi aerul bun
răcoros
în armonie
cu cântatul cocoşilor
din zori
mă duc cu gândul
spre lumea
fermecată
a
copilăriei fără griji
pe care
o port
în suflet.
mâinile mele
descâlcesc nodurile
de volbură
care năpădesc plantele
împăcată pe deplin cu mine
mă gândesc tot mai serios
că poate în adolescenţă
ar fi fost bine
să mă fac agricultor
aş fi alergat toată ziua
pe câmpurile însorite
printre activităţile mele
prioritară
ar fi fost promovarea
culturilor bio
acum dimineţile
citind presa îmi beau
cafeaua
stropesc grădina
şi-mi odihnesc sufletul
visând
cu ochii deschişi.
de bunătate
ar putea schimba
întrucâtva traiectoria
acestei lumi
aşteptând curcubeul
să iasă din spatele
norilor
să renunţăm
la ură
să repetăm
în gând
de mii de ori
de sute de mii de ori
că merită să trăim
într-o lume
curată
urmându-ne visul
şi cultivând
iubirea
să păstrăm
în inimi
trează
speranţa.
13.08.2021
uită-te şi tu
cât de frumos
îşi înalţă privirea
spre cer
floarea soarelui
iar zilele
curg
şi se repetă
într-una
azi
va fi ieri
ieri va deveni
alaltăieri
de bună seamă
are să urmeze
şi-un
mâine
cu miresme
de întomnare
îmbrăcat în frunze
tremurate
sub pleoapa zilei
viaţa e
o respiraţie
în surâs
autumnal.
admir ploaia
care-mi bate
în geam
cu paşi timizi
caut ceva
prin casă
vreau să nu tulbur
dansul ploii
care-şi spune
povestea
pic pic
cuminte legănându-se
ca o dragoste
domolind
cadenţa tăcerilor
subconştientul
îşi face loc
în mintea
conştientă.
în miez de vară
cu un surâs
în liniştea serilor
cu miros de lavandă
opresc clipa
de linişte şi
lumină
lângă inima
obosită
a cuvintelor mele
păianjenul
nopţii
îşi ţese pânza
auzul
percepe ecoul
unui vânticel
cuminte
de iulie.
privind un fluture
sau o petală de floare
ajutând vreo persoană
mai în vârstă
să treacă strada
admirând un răsărit
sau un asfinţit de soare
învăţ să fiu fericită
dăruind
iubire
celor din jur
departe de zgomotul
oraşului
între
micile mele
înfrângeri
strălucesc
prin victorii.
( poemul Ioanei )
un strigăt pur
al anotimpului mov
umple aerul
de miresme
experimentând plimbarea
prin lanul albastru
cu faţa bronzată
de soare
în liniştea orelor
ascult vocea timpului
intuind poveşti
legate de viaţa trudită
a mâinilor
tremurânde care
învingătoare
vor merge
mai departe.
( jurnal pandemic )
În căsuţa din chirpici
dintre copaci
e scrinul vechi
de culoarea lemnului de nuc
în el sunt adăpostite
câteva farfurii decorative
pictate de mână /peste care
și-a lăsat amprenta
patina vremii
mai sunt două paturi mari
de lemn
deasupra lor pe perete
două icoane pictate pe sticlă
dau un aer liniștitor
încăperii
tavanul din șipci de lemn
îmbinate cu măiestrie
de mâna unui meșter
priceput
cu pânza luminii
pe faţă / îmi trag sufletul
în hamacul
agățat
între doi copaci
lângă căsuţa albă
cu o singură cameră
prin prejur
prin liniști
udate de ploi
corul frunzelor
răvăşite de vânt
îmi încântă
auzul .
pe catargul lumii
plin de tristeţi
viaţa seamănă
tot mai mult
cu un drum întortocheat
pe care adunându-mi
tot curajul
mă străduiesc
să înaintez
încet
şi fără greş
dimineţile
cu încredere
îmi ridic
ochii
înspre cerul albastru
sărutând
culorile verii
crestele dealurilor
de-un verde luminos
îmi sunt
atât de aproape
de suflet.
(jurnal pandemic)
astăzi
spre bucuria
ochilor mei
umezi
care tresar
pe tăcute
voi pecetlui timpul
proiectul
de viaţă lungă
îl am în minte
de fiecare dată
când neputinţa
înfăşoară
liniştea mea
într-o temere
prin fereastra zorilor
depăşind
orice obstacol
în inimă
el
prinde contur.
depăşind fricile
unui veac bolnav
cu trăiri
şi cu emoţii
învăţ să respir
după o nouă metodă
inima liniştită
cu speranţă
şopteşte într-una
va fi bine
va fi bine
viaţa mea
într-o lume
plină de întrebări
caută
răspuns
printre cireşii
în floare
triluri
de păsări.
(jurnal pandemic)
nu e un mit
sau o poveste
în jur lumea
se prăbuşeşte
mor oamenii
fiecare după ştiinţa
sau puterile noastre
căutând pacea
din zbuciumul
sufletului
să respectăm
reguli
trebuie
să rămânem
în viaţă
trebuie.
(jurnal pandemic)
liniştea satului şi razele
soarelui dezmorţite
umplu zarea
de miresme
îndrăznim să fim curajoşi
în faţa virusului
deşii
mai am
o teamă stranie
de tot ce-ar putea
să se întâmple
îţi mai spun
am obosit
să văd
că se petrec
atâtea lucruri
urâte
mai bine
ies în grădină
să-mi umplu
plămânii
cu aerul
bun.
( jurnal pandemic)
noapte de noapte
trec în revistă
bucuria
fiecărui răsărit
ce-mi scaldă privirea
şi-mi umple
inima
de speranţă
suntem din nou
în scenariul roşu
de-am reuşii
să schimbăm gândurile
şi frământările
care ne macină
în iubire
Altarul Inimii
s-ar umple
de Lumină.
(jurnal pandemic)
la început am privit
cu o uşoară nepăsare
acest război
cu viruşii
care ne-a costat
şi încă ne mai costă
multe vieţi
ne-am întristat
şi am plâns
am păstrat
şi păstrăm
distanţarea fizică
la ATI tusea uscată
şi aerul răcoros
străpunge voinţa
de a trăi
acum
ne vaccinăm
ce ne va aduce
ziua de mâine
nu ştim
ştim doar că
viaţa noastră
cu ultimul ei suflu
s-a cuibărit
în palma destinului.
mai chem
un cuvânt bun
balsam pentru ochii mei
ruginii
fascinaţi
de frumuseţea
zăpezii
când mormanul
de gânduri se revarsă
peste
ce a fost
trist în anul
care s-a dus
sprijinindu-mi gândurile
de inimă cu un surâs
ascuns
sub mască
îmi propun multe
şi simt cum
încet-încet
ne regăsim
pe noi înşine
aşa cum ne ştim.
amestecând trecut
prezent și viitor
în rânduielile timpului
sortez gânduri
suntem puternici
îmi zic răsfoind
un album
vechi
de familie
cu toate efectele
devastatoare
ale virusului
într-o lume
plină de spaime
și de vești
proaste
când tineri
și bătrâni
mor împreună
într-un colț al sufletului
e
magia Crăciunului
( jurnal pandemic )
prin labirintul îngrijorărilor
cotidiene / angrenaţi
în propriile războaie
cu viruşii
învăţăm să ne descoperim
pe noi înşine
aşa cum suntem
cu bune
şi cu rele
în lumina
aerului geros
foşnetul frunzelor
purtate de vânt
îmi întăreşte convingerea
că de-acum încolo
viaţa
va fi
diferită.
(jurnal pandemic)
liniştea casei
şi mireasma cafelei
de dimineaţă
aprind în inima mea
acea sclipire
de siguranţă
şi fericire.
(jurnal pandemic)
îmi tremură genunchii
cuvintele toate
s-au risipit
între pleoapele
toamnei
când se vă înteţi frigul
şi zăpada o să acopere
totul
asemeni
unui covor
moale de lână
aparţinătorii
vor venii să identifice
morţii
aliniaţi
în containerele
înşiruite
pe stadion.
năpădită de gânduri
strângându-mi buzele
îmi potrivesc masca
pe nas
respir ritmic
puţin decepţionată
adun în cufărul inimii
fiecare clipă
fiecare întâmplare
în haosul lucrurilor
pe cerul zilei se înghesuie
tot mai multe
elicoptere
de la Smurd
răscolindu-mi fiinţa
nu ştiu ce va urma
dar ştiu
cândva
o să-mi amintesc
despre asta.
într-o lume
care pare-se
c-a pierdut orice control
şi nu mai ţine cont
de niciun fel de restricţii
am învăţat lucruri
despre moarte
şi viaţă
despre iubire
şi despre respect
în ritmul meu
discret
fără a stârnii valuri
fără tam – tam
cu ochii încercănaţi îl rog
pe bunul Dumnezeu
să-şi reverse mireasma
blândeţii peste noi
aşa imperfecţi
cum suntem.
am deschis larg
ferestrele inimii
să intre aerul pur
din respiraţia
lui Dumnezeu
un curcubeu
după ploaie
cu un soare
mai sticlos
şi rece
prin care se vede
proiecţia
anotimpului
peste lumea
cu mască
fără mască
umbra îndoielii
ne-a încătuşat
minţile.
numărând
ecourile gândurilor
cu răsuflarea tăiată
înaintez
prin vânt
prin ploaie
prin tăcerea lucrurilor
păşesc încet
paşii răsună lin
primprejurul
tufelor
de lavandă
de dincolo de grădină
se aude clar
foşnetul
lanului
de porumb.
într-un timp deformat
mestecând din dinţi
parcurg anotimpurile
vieţii grăbită
toc roşii
pentru bulion
pregătesc provizii
pentru iarnă
ziua de odihnă
mă va găsi
în liniştea muntelui
împreună cu ai mei
limpezindu-ne inimile
printre pâlcuri de brazi
şi stânci
aşezate parcă
într-un anume fel
de mâna lui dumnezeu
vom avea răgaz
să despicăm
firul
în patru.
brodând cuvinte
pline de speranţă
cu acelaşi crez
în izbândă
alung
toate gândurile chinuite
despre coronavirus
sub un cer luminos
pe drumuri
care duc
dinspre grădină
spre casă
trăgându-mi sufletul
mă plimb
în aer liber
de una singură
păstrând distanţarea socială
între mine
şi
lume.
ne/liniştea
rătăceşte
prin cotloanele inimii
eu pur şi simplu
absorb clipele
de relaxare
învăţ cu sârg
un joc nou
cu masca
în echilibru
încerc
să ţin la distanţă
toţi viruşii
care circulă
liberi
prin aer.
gândul rebel
se scrie singur
cu emoţie
respir un dor
despletind visele
mă uit pe fereastră
spre clipa aceasta
limpede
şi
calmă.
care zile şi nopţi
ne tot răscolesc
înotând inutil în minţile
şi inimile noastre
pentru că noi
am asistat atâta timp
la valul de lăcuste
care au devorat
ţara de aceea
prezentul ne cheamă
să ne adunăm
cu mic cu mare
fără vrajbă
să-l rugăm
pe Dumnezeu
în ultima clipă.
în haosul zilelor
acestea a neputinţă
îmi tremură
inima
lumea în care trăim
a luat-o razna
atacul cu arme
balistice
şi viaţa care moare
lăsând în urmă
un munte uriaş
de moloz
mă înspăimântă
nu pot să cred că
omenirea
şi-a pierdut
simţul raţiunii
trebuie
să acţionăm
responsabil
trebuie să fim uniţi
trebuie
să spunem nu
războiului
trebuie
să sperăm.
Hideaga 