(jurnal pandemic)
sub acest cer
aerul cu miros
proaspăt
se ridică sfios
din pământ
mugurii câmpului
dospesc
sub glie în liniştea
ademenitoare
înspre poalele dealului
într-un bob
de fericire
inima păşeşte
pe vârfuri
urmărind o spirală
de aer
număr
din priviri
clipa
în care
vor înmiresma
aerul
triluri
de păsări.
cântărind prudent
tot ceea ce moştenim
trudim şi ce lăsăm
în urmă
ajung la concluzia
că în viaţă
nu trebuie
să ne grăbim
niciodată
şi mai cred
că ar fi bine
să aduc un omagiu
vieţii şi păcii lăuntrice
adevărul este că
îmi iubesc semenii
dar poate e timpul
să mă iubesc
şi pe mine
puţin mai mult.
cu o mână de ceaţă
aşternută peste
ridurile dimineţii
se dezmorţeşte lumea
puterea vieţii adună
în mănunchiuri razele
soarelui
şi forfota începe
precum un cântec
pe care inima – l
murmură
în gând
binecuvântând
faptul
că nu suntem
singuri.
într-o lume care se pare
că şi-a pierdut esenţa
cu frigul înfăşurat
în jurul oaselor
inima neliniştită
percepe zbuciumul
care a cuprins
omenirea
foşnetul nebun
al vântului şi zăpada
care scârţâie
sub tălpi
mă fac să sper
într-o purificare
nădăjduind
într-o aliniere
miraculoasă
a astrelor
îmi doresc
o viaţă normală
fără maladii
fără câmpuri de război
îmi doresc
să fim
puţin
mai buni.
Hideaga 