adevărat îţi zic

de ceva timp
un porumbel alb
venit parcă din cer
respirând linişte

îmi protejază sufletul

s-au strecurat
într-un colţ al inimii
miresmele
florilor de tei

şi porumbelul alb
de pe pervazul ferestrei
cerşind parcă
puţină

iubire.

Anunțuri

în propriul cuib de vise

după atâtea zile fierbinţi
prin venele mele albastre
sângele şi-a luat câmpii

aşteptând ploaia
fără să cer
nimănui socoteală
mi-am potolit bătăile inimii
într-o tăcere
nerostită

căutând
noi amănunte
din propriul cuib de vise
la gândul
că trebuie să trec

toate obstacolele
privesc viaţa
direct

în ochi .

niciodată îndeajuns

curajul nostru
atât de pământesc
de a fi
aşa cum ne ştim

nişte îngeri
plini de emoţie ascultând
un şirag de nelinişti
murmurul sufletului

cu o dragoste nemăsurată
fată de toţi
şi de toate
prin capcanele vieţii

îngenunchind
trecem prin polenul zilelor
zi după zi
până la capăt.

în sens mai larg

cu obrajii împurpuraţi
nu ai avea de ce /să intri în alertă
nici să te sperii
nu ai avea de ce

atâta timp
cât lumea trudită
cu o avalanşă de gânduri
amuţite mărgăritare

dezmierdând cuvinte
mai scrie poezie
şi duce avântul slovei
mai departe

zelos arc
spre
zenit.